Şahul ( „jocul regilor”) este un joc pentru doi jucători, care necesită 32 de piese şi o tablă delimitată de 64 pătrate.
Jocul nu implică norocul, constând exclusiv într-un joc de strategie. Şahul este unul dintre jocurile cele mai populare, fiind descris nu numai ca joc, dar şi ca artă şi ştiinţă. Şahul este uneori văzută ca un joc de război abstract, ca o „artă marţială mentală”.
Numărul de poziţii legale în şah este estimat a fi între 1043 şi 1050, iar complexitatea jocurilor derivate la aproximativ 10123, în timp ce există până la 218 posibilităţi per mutare. Şahul este jucat atât recreaţional cât şi competitiv în cluburi, turnee, online, şi prin e-mail (şah prin corespondenţă).
Multe variante de şah şi jocuri înrudite sunt jucate în întreaga lume, printre care, cele mai populare sunt Xiangqi (China), Buddhi provo (Nepal) şi Shogi (Japonia), toate având aceeaşi origine istorică cu şahul.
Istorie
Americanii pretind că şahul provine din jocul indian Chaturanga, de acum aproximativ 1400 de ani. Dar multe ţări revendică originea şahului. Acesta a ajuns în Rusia prin Mongolia, unde a fost jucat la începutul secolului al 7-lea. Din India, a migrat spre Persia, şi s-a răspândit în întreaga lume islamică după cucerirea musulmană din Persia. A fost introdus în Spania de mauri în secolul 10, un celebru manuscris jocuri care include şahul, tablele, şi zarurile numit Libro de los Juegos, fiind scris sub sponsorizarea lui Alfonso X de Castilia în secolul al 13-lea. Şahul a ajuns în Anglia în secolul al 11-lea, şi a evoluat prin diverse variante, cum ar fi Courier.
Până la sfârşitul secolului al 15-lea, au fost adoptate normele moderne pentru mişcările de bază (în Italia): pionii câştigă opţiunea de a muta două pătrate la prima lor mişcare şi captarea acestora en passant; nebunii se pot deplasa oricât de departe de-a lungul unei diagonale libere (anterior fiind limitaţi la o mişcare de exact două pătrate pe diagonală), în timp ce pierd capacitatea de a sări peste piese, iar reginei i s-a permis să se deplaseze oricât de departe în orice direcţie, făcând-o cea mai puternică piesă (înainte, ea se putea deplasa doar un singur pătrat pe diagonală. Erau încă variaţii în regulile de rocadă şi rezultatele în situaţia de pat.
Aceste modificări împreună au ajutat şahul făcându-l mai deschis la analize şi deci putând fi mai uşor de urmărit. Jocul în Europa, din acel moment, a fost aproape la fel ca şi cel jucat azi. Normele actuale au fost finalizate în secolul al 19-lea, cu excepţia condiţiilor exacte pentru remiză.
Cel mai popular set de piese de şah, „Staunton”, a fost creat de către Nathaniel Cook, în 1849, aprobat de către un jucător lider al timpului său, Howard Staunton, şi adoptat oficial de FIDE în 1924.
Staunton însuşi a organizat primul campion mondial de şah în 1850. Cu toate acestea, el a evitat meciuri împotriva celor mai puternici concurenţi din acea perioadă. Primul jucător recunoscut pe scară largă drept campion mondial a fost Wilhelm Steinitz în 1866.
Titlul de „Maestru” a fost creat de către ţarul rus Nicolae al II-lea care l-a acordat pentru prima dată în 1914 la cinci jucători, după un turneu ce a fost finanţat în Sankt Petersburg.
Federaţia Mondială de Şah (FIDE) a fost fondată în 1924. Când campionul mondial Alexandre Alehin a murit în 1946, FIDE a preluat funcţia de organizare a Campionatului Mondial. Înainte de această dată, campionii alegeau împotriva cui şi în ce condiţii ar accepta un meci de titlu. FIDE şi-a asumat şi rolul de acordare a titlurilor de Maestru şi Maestru Internaţional, precum şi atribuirea ratingurilor numerice pentru jucători.
În 1993, în mijlocul unui ciclu de meciuri pentru campionul mondial, Garry Kasparov şi Nigel Short au refuzat ca FIDE să le organizeze propriile lor meciuri pentru titlu. Ei s-au plâns de corupţie şi lipsă de profesionalism în FIDE, şi au format o organizaţie concurentă Asociaţia de Şah Professional. De atunci, au existat doi campionate simultane, World Champions şi World Championships: una fiind o prelungire a regulilor Steinitz, în care actualul campion joacă cu un concurent în format de meci (o serie de mai multe jocuri), celălalt capionat urmând noile reguli FIDE la fel ca în tenis, în stil eliminatoriu, sau „Knockout” – turneu cu zeci de jucători concurenţi.
După ce au fost considerate doar o curiozitate, programele de şah pe calculator au crescut în abilitate până la punctul în care să poată concura în mod serios maeştri umani.
Kasparov clasat pe primul loc în lume, a jucat un meci de şase jocuri împotriva calculatorului IBM de şah Deep Blue, în 1996. Deep Blue a şocat lumea prin câştigarea primului joc, dar Kasparov a câştigat convingător meciul prin câştigarea a 3 jocuri şi 2 remize. Meciul de revanţă în 1997 a fost câştigat de către maşină, care a fost ulterior retrasă de către IBM. În octombrie 2002, Vladimir Kramnik a jucat într-un meci de opt jocuri contra programului de calculator Deep Fritz. În 2003, Garry Kasparov a jucat atât un meci de şase jocuri cu programul de calculator Deep Junior, în februarie, cât şi un meci de patru jocuri împotriva lui X3D Fritz, în luna noiembrie.
În mai 2002, mai mulţi lideri de şah din lume s-au întâlnit la Praga şi au semnat un acord de unitate care intenţionează să asigure încoronarea unui campion mondial de necontestat înainte de sfârşitul anului 2003, şi de a restabili ciclul tradiţional de meciuri de calificare până în 2005. Semifinaliştii de campionat pentru 2003 au fost Ruslan Ponomariov vs Gary Kasparov, şi Vladimir Kramnik vs Peter Leko. Fostul meci, organizat de FIDE, a fost programată să aibă loc la Yalta pe 18 septembrie 2003, dar a fost amânat pe data de 29 august, după care Ponomariov a refuzat să semneze contractul pentru meci.
Campionatul Mondial de şah 2006, în care Kramnik l-a bătut campionul mondial FIDE Veselin Topalov, a reunificat titlurile şi a făcut din Kramnik un necontestat campion mondial de şah. În septembrie 2007, el a pierdut titlul la Viswanathan Anand din India, care a câştigat turneul de campionat din Mexico City. Anand a apărat titlul în meciul revanşă din 2008.
La un moment dat, jocurile de şah au fost înregistrate utilizând notaţia descriptivă de şah, o notaţie oarecum stângace, care solicită mai mult spaţiu, şi mai mult timp pentru scriere şi pentru explicaţii faţă de înlocuitoarea acesteia, notaţia de şah algebrică. Notaţia de joc portabil (PGN) este cel mai utilizat format standard de calculator pentru procesarea jocurilor de şah, şi se bazează pe notaţia de şah algebrică.